Vocile care mă judecă

Era cald afară, în tramvai era cuptor. Nu mai simțeam oamenii, doar picurii de transpirație proaspătă care îmi curgeau din cap pe fruntea acoperită de fond de ten și contouring. Din pieptul meu stătea să explodeze o bulă mare plină de promisiuni și vise. Nările mi se desfundaseră și miroseam succesul, un salariu ca în afară și viitoarele economii pe care nu reușisem să le am până atunci. Ceva similar cu momentele dinaintea extragerii numerelor la loto.

Frumos. Și deodată un șir de voci femeiești și bărbătești începură să mă judece: "Uită-te la tine, fată! Îți strici viața! Nu îți place să muncești și să suferi ca noi toți! Așa ai fost crescută? Eminescu se răscolește în mormânt acum. O să ajungi să arzi în infernul lui Dante ca Don Juan al lui Tirso de Molina!!!" Vai, dar vă mulțumesc nespus pentru protestele eșuate și pentru tot sprijinul, am răspuns mulțimii furioase. 

Acela a fost gândul care a injectat în mine o doză de nesimțire pe care nu o mai avusesem până atunci. Am avut mereu capul plecat și am respectat, înghițit și tăcut. Se vedea în postura mea ceva diferit. O coloană mai dreaptă într-un loc unde învățăm de mici că, hoțul strigă hoțul!